marți, 21 octombrie 2014

Cui i-e frică de ... Doudou?

Sâmbăta merg la copil de 3 ani. Da, TREI. Fix.
Trebuie să-l conving să vorbească franceză. Eventual. Momentan, trebuie să-l conving doar să nu mă calce cu tractorul când intru în casă. Nu am reuşit încă să aflu ce-i place să facă, deşi tubul de lipici a avut mare succes de fiecare dată.
Sâmbăta trecută m-am dus cu geanta plină: creioane, hârtii colorate, cărţi de citit. L-am luat şi pe Doudou, împăiatul de mai jos, creaţie proprie. Zic, poate vrea să vorbească cu Doudou (pronunţat Dudu) în franceză, dacă cu mine nu. Îi zic Doudou pentru că e un nume generic pentru jucărioare de genul ăsta, în franceză. Ca un fel de "teddy" din engleză.

Îl scot eu din geantă pe Doudou, copilul face ochii mari:
- Cine e ăsta?
- Je suis Doudou! zice Doudou.
- Doudou?!
Şi unde nu mi-l ia pe Doudou şi-l trânteşte cu capul de parchet... De mai multe ori. De câte ori ia o pauză de la lipit sau colorat.
E clar, zic, nu îi place de Doudou al meu... Mă strădui să-l lămuresc că se supără Doudou dacă-l mai cafteşte aşa, salvez animalul şi mai târziu îl ascund pe furiş înapoi în geantă.

Când să plec, mama copilului îmi explică pe drum spre uşă:
- Ştii, nu te supăra pe el, dar bona pe care a avut-o înainte îi spunea DUDU lui BauBau şi de-aia era el aşa supărat.

Am înghiţit găluşca plină de remuşcări. "Vai de mine!" zic, "I l-am adus pe BauBau în casă, bietul copil! Să-l traumatizez!"
Dar pe urmă, când mă uit la el cum râde aşa ştrengăreşte, mă gândesc că totuşi o fi fost şi un pic de catharsis acolo, că l-a caftit pe BauBau, pardon, pe Doudou de i-au sărit fulgii! Aşa, să se ştie că nouă nu ne e frică de ... Doudou!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lăsaţi aici aclamaţii şi reclamaţii, după caz.